Zaraza, legenda vs adevărul istoric
Zaraza, obsedantul tango
care era pe buzele tuturor în perioada interbelică și, dealtfel, în toate deceniile care au urmat. O piesă fabuloasă, în care ritmul și pasiunea tangoului argentinian au întâlnit versuri românești și au născut o poveste universală.
Cu riscul de a dezamăgi aici foarte multă lume, trebuie să spunem că Zaraza este un personaj fictiv, care a devenit legendar doar recent, prin preluarea în imaginarul colectiv a unei povestiri de Mircea Cărtărescu. În volumul său De ce iubim femeile (2004), Mircea Cărtărescu publică o povestire intitulată ”Zaraza”, despre care naratorul afirmă, consecvent convenției întregii sale cărți de povestiri, că este adevărată.
Zaraza lui Mircea Cărtărescu
În povestirea lui Cărtărescu, Zaraza este o curtezană din Bucureștiul interbelic care cade victimă rivalității dintre artiștii Cristian Vasile și Zavaidoc, o rivalitate despre care naratorul spune că era pe viață și pe moarte:
”De mai multe ori guriştii se-ntâlniseră, însoţiţi de malacii lor, şi scoseseră cuţitele.”
Acesta ar fi, cred, deja un bun indiciu că povestea este imaginară. Însă confuzia se alimentează puternic din faptul povestirea ”Zaraza” este situată într-un cadru real, respectiv în Bucureștiul ocupat de germani, în anul 1944, unde
”[…] distingeai nu rareori ofiţeri germani însoţiţi de femei de lux, femei fără oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe întreţinute de unul sau de altul, dar destule şi dintre cele care nu se jenau să-şi afişeze tariful pe uşa lor din hotelul în care primeau muşteriii. Una dintre acestea era Zaraza, şi povestea ei m-a emoţionat întotdeauna nu prin ciudăţenia ei nemaivăzută, cât prin faptul că e adevărată.”
Zaraza: ficțiunea e mereu mai seducătoare
În povestirea lui Cărtărescu, Zaraza ajunge iubita lui Cristian Vasile, iar artistul, îndrăgostit iremediabil de ea, compune această piesă de succes.
În realitate, piesa Zaraza, cântată de Cristian Vasile, este o adaptare a tangoului argentinian Zaraza, compus în 1929 de compozitorul argentiniano-uruguayan Benjamin Tagle Lara (1892-1932). Versurile melodiei în limba română îi aparțin lui Ion Pribeagu.
Indubitabil, piesa a fost un mare succes în epocă. Un succes despre care povestirea lui Cărtărescu spune că l-ar fi făcut foarte invidios pe Zavaidoc:
”Zavaidoc încercă mai întâi să-l învingă cu mijloace nobile. Pierdu nopţi întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, încercând să mai facă vreun cântec de succes. Pradă unei dezolante lipse de inspiraţie, fură o melodie de la Sinatra şi fu prins.”
”Stai, ce a făcut Zavaidoc?!”
Aici deja suntem în plină ficțiune. Mărturiile contemporanilor despre structura morală ireproșabilă a lui Zavaidoc sunt unanime, plus că Zavaidoc locuia în casa lui, nu stătea cu chirie. Apoi, oricine a ascultat vreodată piesele lui Zavaidoc observă evidenta depărtare de realitate din povestirea lui Cărtărescu: Zavaidoc era un lăutar, un cântăreț de muzică populară, nu prea se intersecta stilistic cu Frank Sinatra. De altfel, nici cu Cristian Vasile nu avea prea multe în comun, cel din urmă fiind cunoscut ca interpret de tangouri și romanțe, deci concurența celor doi artiști nu putea fi una directă.
Cristian Vasile, un portret restaurat și regenerat
În povestirea lui Cărtărescu, rivalitatea dintre Cristian Vasile și Zavaidoc merge atât de departe încât Zavaidoc îl tocmește pe gangsterul Borilă să o asasineze pe Zaraza pentru a-l răni pe Cristian Vasile. Subiect bun de film, da, dar cam atât.
E ceva de corectat la Zaraza?
Din nefericire, apetitul oamenilor pentru legende și drame îi face aici o uriașă nedreptate lui Zavaidoc, lăsând această suspiciune grea pe umerii lui! Dincolo de talentul său muzical uriaș, Marin Teodorescu Zavaidoc a fost și un om de o blândețe rară, generos, modest, și un familist convins.
Nu pot să-mi instalez eu un soft profi de editare poze?
Fotografia de mai sus trecuse printr-o tentativă de colorizare ”comisă” de un amator. Înaintea procesului de retușare poze, contrastul dintre fondul monocrom al fotografiei, sepiat în galben prin simpla învechire, și culorile aprinse adăugate era deranjant. FotoFixer a manipulat culorile fotografiei astfel încât să ajungă la un compromis, păstrând o parte din culorile adăugate de amatorul bine-intenționat, și dând astfel un ton coerent întregii poze. Prin procesul de retușare fotografii, poza a dobândit un aspect mult mai natural, fără să fie total schimbată, de nerecunoscut.
